Eram internată în secția de ortopedie, imobilizată la pat și cu dureri dupa o intervenție chirurgicală destul de dificilă.
Doamna Ema avusese și dumneaei o intervenție cam în aceeași perioadă și Providența a făcut să ne apuce Crăciunul anului 2003 și trecerea în 2004 în același salon.
Avea poliartrită reumatoidă ca mine și era cu câțiva ani mai mare decât mama mea.
Era o doamnă discretă, vorbea cât trebuie și ce trebuie întotdeauna, era foarte pozitivă și nu se plângea niciodată, probabil de teamă să nu îi deranjeze pe ceilalți din salon.
Curând aveam să aflu că fusese translator de limba rusă, lucrase prin Ucraina și locuia în București.
Odată cu venirea sărbătorilor aveam să aflu că era foarte îndrăgită de toată lumea, având în vedere că rudele apropiate sau mai îndepărtate și multe prietene se întreceau care ce să-i mai aducă pentru a-i face șederea mai plăcută în spital.
Dar cum primea ceva, doamna Ema avea grija ca tot ce e mai bun să ajungă la mine.
-Puneți-i Iulianei televizorul (adus de o prietenă) că mie nu-mi trebuie, am auzit-o spunând imediat ce a văzut televizorul.
Așa că zi de zi eram răsfățată cu tot ce e mai bun: salată de boef, pizza, fel de fel de deserturi, pentru că doamnă Ema voia ca eu să am tot ce e mai bun.
După Revelion, doamna Ema a fost externată, eu, din cauza unor complicații, mai rămânând încă o lună și jumătate, dar a avut grijă să o trimită pe nepoata dumneaei Cornelia, din când in când cu tot felul de bunătăți la mine.
Din acel an, de câte ori eram internată în spital în București la ortopedie sau la reumatologie doamnă Ema sau nepoata dumneaei Cornelia venea mereu după mine pentru a-mi aduce iaurt cu fructe de pădure (preferatul meu în acea perioadă), fructe și cele mai bune deserturi.
De-a lungul timpului, boala evoluase iar doamnă Ema se mișca mai greu iar eu mereu îi ziceam că am tot ce îmi trebuie și nu trebuie să mai vină la mine dar pentru doamna Ema și Cornelia (care lucra foarte mult) nici un efort nu era prea mare.
Din 2018 am renunțat la internarile în București și am păstrat legatura doar la telefon.
La început vorbeam mai des, apoi prinsă cu altele, am sunat-o pe doamna Ema mult prea rar.
Anul asta am reușit să vorbim o singură dată.
Mi-a spus că poliartrita îi provoacă dureri din ce în ce mai mari și că obosește foarte tare.
Se adunaseră mai multe diagnostice dar dumneaei parcă îi era jenă să vorbească despre ele și despre problemele pe care le avea din cauza acestora.
Parcă nu voia să deranjeze pe cineva cu propria suferință.
Deși știam de la Cornelia că se simțea tot mai rău, reușea să găsească partea pozitivă în orice situație, la fel cum vedea doar bunătate în orice om.
Doamna Ema era ca un înger.
Vedea doar binele și i se parea normal să-i ajute pe toți cei pe care îi cunoștea.
Nu am întâlnit niciodată o persoană mai pozitivă decât doamna Ema.
Era ca o rază de soare care te încălzește primavara sau ca o adiere răcoroasă într-o zi caniculară.
Dăruia totul cu sfiala fără să aștepte nimic în schimb.
Asemenea oameni întâlnești foarte rar în viața!
Ieri am aflat că doamna Ema nu mai e.
Iar lumea a rămas mai săracă cu un înger…
Dumnezeu să te odihnească suflet bun și blând!
Vei rămâne mereu în amintirea noastră!
